Pentru Doru Rotaru sintaxa vizibilului reprezinta in mod evident o constringere.

Desi atasamentui pentru "motiv" exista — portretele sale, de pilda, respecta indeaproope identitatea modelului — acesta prolifereaza baroc, se ramifica arborescent in elemente diferite de el, dar pe care totusi, intr-un anume sens, le contine.

Genurile traditionale nu sint abondonate, dar nici respectate in litera lor, ci manevrate ca o schema considerata apta sa sustina constructii fictive in care datele perceptiei, amintirile si inspiratia livreasca se amesteca. O figura feminina, de pilda, emana o aureola de cochilii si perle intr-o apoteoza a feminitatii, dupa cum, uneori, peisajul, bintuit de prezenta istoriei, tinde spre dimensiunea eroica.

Nu stiu daca suprarealismul poate fi considerat genul proxim al picturii sale. Asociatiile nu au aici incongruenta — si aceasta in fond programatica - dicteului automat. Sintem mai degraba in fata unor alegorii, laborios si atent construite, al caror inventar spectaculos este trasat cu mina sigura, ce jongleaza dezinvolt si cu evidenta delectare cu dificultatile meseriei de pictor.

IOANA VLASIU

Doru Rotaru face parte dintre acei artisti care pot fi revendicati, in egala masura,atit de pictorii de sevalet cit si de monumentalisti. Cazul, evident, nu este singular insa, ceea ce defineste creatia lui Doru Rotaru este permanenta prezenta a ambelor aspecte ale personalilatii sale, perfect si fericit imbinate. Minutia atenta o pictorului de sevalet el o grefeaza pe structurile monumentale (vitralii, tapiserii sau decoratii parietale) realizind astfel spectacole suculente, dupa cum tablourile sale de sevalet capata, prin viziune monumentala, diniensiuni cu muìt mai mari decit au in realitate.

Inclinarea catre fabulatie, apropierea sa de suprarealism, ca si familiarizarea cu istoria, tiansrorma lucrarile sale — in special cele de sevalet — in pagini deschise catre epoci si locuri diferite, prezentul fiind sustinut de repere ale trecutului si realitatea considerabil imbogatita prin fictiune.

Apropiat, inca din anii debutului, de pictorii imaginativi, Doru Rotaru si-a consolidat in timp o vizune ampla, sugestiva si imbietoare la reflectie, sustinuta de o excelenta tehnica astfel incit putem consemna astazi — la intilnirea cu
opera sa - prezenta unui artist ajuns la implinire prin cristalizarea indelunga si minutioasa a personalitatii sale.

RADU IONESCU

Ca si acum cinci decenii, orice atitudine de "tip" suprarealist poate provoca la o glosare dupa un tipic, sa-i spunem, traditional. Asa se face ca si performanta tehnicii hiperrealiste ca si orice timida incercare a metaforei, de exemplu, sint azi explorote critic dupa hartile geografiei libido-ului, subconstientului s.a.m.d., la moda si acum in pofida caracterului lor exclusivist si oricum limitativ.

Dar, dincolo de o lectura a "anecdotei" si de inventarul unei recuzite generos convocate in spatiul virtual al cadrului nu acesta ar fi comportamentui teoretic eficient in dreptul picturii lui Doru Rotaru. Caci, biologic inzestrat cu functiile unei prodigioase capacitati a renduului, artist, cum se spune, de "mina" si "ochi", adica indeminatic fara efort si tracuri si de o
acuitate vizuala de invidiat, pictorul nu-si propune valorificarea lor dupa scenariile obscure ale unei (auto) psihanalize prin imagine. Fascinat mai degraba de real decit de anamorfozele lui in oglinzile incoerente ale visului el este - oricit de reductiva ar parea afirmatia - un pictor al "motivului" in sensul propriu al termenului, un colectionar de realitate figurata ca atare cu mijloacele iluziei picturale.

Asadar o arta care — ca dupa o didactica a studiului — isi propune o restituire aproape impersonala a culorii locale, a materialitatii specifice epidermei cutarui obiect, a vederii unor elemente ale compozitiei dupa directiile unor unghiuri pe cit de spectaculoase pe atit de dificile. Parca, un niciodata pe deplin cistigat, pariu cu propria bravura plastica, un neostenit exercitiu al pasajelor de viteza si virtuozitate ar legitima in primul rind productia harnica si adesea prolixa a acestei picturi.

Asadar o atitudine mai curìnd "cinematografica", un gust regizoral alimentat mai mult din experienta de operator al imaginilor decit din aceea de "traducator" al unor scenarii mai apropiate de literatura.

De aceea nu o infrastructura de sorginte onirica, dupa cum nici articulatii narative de tip fantastic sau de atmosfera S.F. trebuie neaparat cautate aici ca satisfactii para-picturale.

De altfel aceasta pare a fi si opinia artistului care ne prezinta azi "lazile sale cu comori" cu o modestie de adevarat colectionar dar, concomitent, si cu un justificat orgoliu.

FRANCOIS PAMFIL

Evolutia picturii lui Doru Rotaru — daca se poate vorbi de asa ceva — (tine de aprofundarea semnificatiilor simbolice a unor teme, dezvoltate acum in toata amploarea conotatiilor lor complexe, in vaste montaje, aproape cinematografice, unde ochiul uimit parcurge cind nesfirsite procesiuni, cu focalizarea unor personaje centrale, cind se opreste asupra unor (auto)portrete, care nu sint niciodata simple transcrieri fizionomice, desi iluzia este perfecta, ci se vor meditatii existentiale, cu o miza conceptuala adica, ce depaseste datele imediatului.

In ce priveste limbajul, alfabetul expresiv, am admirat intotdeauna la Doru Rotaru siguranta suverana in stapinirea desenului si a perspectivei lineare, dar si cromatice, a compozitiei in ansamblu, care ii permite sa confere o stranie
concretete unor scenarii onirice, foarte elaborate cu o minutioasa grija pentru detalii, a caror ierarhizare in cimpul imaginii califica incarcatura lor ideatica ambigua, de opere "deschise". Se solicita astfel colaborarea participativa a contemplatorilor, convocati sa asiste neindoielnic la stari si situatii dramatice, conflictuale, accentuate pe de alta parte si prin contrastul oferit de solemnitatea rigida aparenta a chipurilor in jurul carora se organizeaza trama imaginativa, de substanta "pusa in opera", cu o vigoare recunoscuta de catre artistul aflat intr-un moment fericit de sinteza.